„Stăteau călare pe morți, tăiau carne din ei și-o mâncau!” Mărturia unui veteran de 103 ani

Al Doilea Război Mondial este, pentru cei mai mulți dintre noi, o poveste dureroasă trăită de înaintașii noștri. Pentru Constantin Herțoiu, însă, bărbat din Câinenii Mici – un sătuc cuibărit în mantaua lungă a Munților Făgăraș – cea mai sângeroasă luptă din istoria umanității palpită încă în fibra lui de erou. Erou al României


Nea Dinu, cum este alintat acasă, în Țara Loviștei, își potrivește pălăria, apoi mâna noduroasă face un semn repezit spre laviță. „Poftiți, poftiți!”. Camera sărăcăcioasă, lipită de casa mare, prinde în pătratul ei schimonosit un pat, o masă, un dulap, dar și un maldăr de cărți, atlase și cutii cu medalii.

„Mă uit des pe hărți, să văd câte ape am trecut în viețișoara asta”. Arată cu degetul: „Prutul, Nistrul, Niprul, Donul…”. Când ajunge aproape de Volga, se înfierbântă: „Dacă reușeam să apucăm pe Volga în sus, băteam la porțile Moscovei. Cădea Moscova, erau gata rușii”.

Fost sergent în armata română, Dinu Herțoiu e slab ca un țâr. Te privește însă drept în ochi: „Am pornit la atac, peste Prut. Rușii ne așteptau. A fost măcel, dar ne-am revenit și ușor-ușor am eliberat Basarabia. Am ajuns în Crimeea, la Odessa. Am fost și la Sevastopol, apoi în Cecenia… Ce războaie mari au mai fost…”.

A băut apă cu sânge din gropi pline cu cadavre
Din Cecenia a ajuns la Stalingrad, unde a luat parte la cea mai mare bătălie din istoria omenirii, dată printre ruinele orașului și în împrejurimi. Numai acolo, 200.000 de români au mușcat pentru totdeauna din țărâna rusească. În total, 290.000 de ostași ai Axei au fost prinşi în încercuire și trimiși în lagărele din Cecenia, Donbass ori Siberia.

Dintre aceştia 6.000 au rezistat și s-au întors acasă. Adică 2%! Nea Dinu se afla printrei ei. Răboiul a fost greu. Dar mai greu a fost ce-a urmat: aproape șase ani petrecuți în lagăre, bătut, umilit, îmbrăcat în zdrențe, mereu mort de foame și, mai ales, de sete: „La Stalingrad am fost luați prizonieri. Câți am mai scăpat, că rușii ne împușcau pe capete! Când s-au liniștit apele, au venit la noi niște cazaci. Fusesem 98 de inși, mai rămăsesem 6”, rememorează Dinu Herțoiu.

Cum au scăpat de glonțul în ceafă? Sergentul român i-a îmbunat pe cazaci cu țigări și cu vorba bună, rostită rusește: „Am avut cinci pachete de țigări, toată bogăția mea. Le-am dat la fiecare câte unul, așa am scăpat. M-au pupat”.

Au mărșăluit, apoi, sute de kilometri spre Caucaz, din patru mii de prizonieri, trei sute au pierit pe drum. Amintirile sunt zguduitoare: „Erau gropi cât curtea asta de mari, de intra casa în ele. Erau cai, oameni morți, îngrămădiți acolo, sânge, apă strânsă din ploaie. Mă duceam și înfigeam dinții în noroiul ăla, să-mi răcoresc sufletul. Cu sânge cu tot beam. Groaznic, dar ce era să fac? Să pier de sete?”.

Din când în când, fostul artilerist închide ochii și, preț de 7-8 secunde, nu mai spune nimic. A depășit suta de ani, poate că mai adoarme, îmi spun în gând. Nea Dinu simte nedumerirea mea: „Nepoate, mintea îmi zboară în toate părțile. Eu sunt aci, lângă tine, dar și acolo, când în Caucaz, când la Stalingrad. Închid ochii și revăd toate luptele, toate ororile. Volga știe tot. Cât a înghițit apa aia… Vai de viața mea”.

Pag. anterioară1 din 2