Ziua în care cascada Niagara a rămas în pană de apă

Probleme în cascadă
O singură dată în istoria cunoscută a fost cascada Niagara redusă la tăcere de forțele naturii și căderea de apă și-a întrerupt cursul. Ciudata întâmplare a debutat în seara zilei de 29 martie 1848 și s-a întins pe durata a trei zile. În 1 aprilie, fără păcăleli, apa și-a reluat cursul spectaculos. Incidentul a fost provocat de o acumulare a unor blocuri de gheață la gura râului Niagara de la lacul Erie. Pentru locuitorii din zonă, însă, evenimentul a fost unul memorabil și a pus la încercare imaginația colectivă, construind scenarii apocaliptice.

Când vremea își face de cap
La 29 martie 1848, ziarele vremii scriau că debitul apei din cascada Niagara scade vertiginos. O furtună abătută din Sud-Est asupra lacului Erie, a deplasat blocurile de gheață către gura râului Niagara, formând un baraj care a oprit cursul de apă.

Cascada Niagara, situată la granița dintre Statele Unite ale Americii și Canada, este formată din trei căderi de apă. Două dintre ele (American Falls și Bridal Veil Falls) se află pe teritoriul Statelor Unite, iar a treia (Horseshoe Falls), pe teritoriul Canadei. Acum 6.000 de ani, la sfârșitul ultimei ere glaciare, ghețarii din regiune s-au topit. Ca urmare, apele lacului Erie s-au revărsat și au format râul Niagara, care se varsă în lacul Ontario. Diferența de nivel dintre cele două lacuri, este de 58 de metri. Râul Niagara trece, pe parcursul lui, peste prăpastia dintre ele, formând căderea de apă Niagara. Pe partea nord americană, apele cascadei cad de la 21 de metri înălțime, iar pe partea canadiană de la 51 de metri. Debitul de apă este, în medie, de 4.200 m3/s.

Când blocurile de gheață, cântărind sute de mii de tone, au blocat cursul râului, debitul cascadei s-a redus la un firișor, iar vuietul cascadei a amuțit.

Unul din primii locuitori din preajma cascadei, șocat de liniștea nefirească, a fost un fermier, Jed Porter din Niagara Falls, New York. În seara de 29 martie, a plecat de acasă să se plimbe de-a lungul râului înspre porțiunea American Falls și și-a dat seama că atât de familiarul zgomot continuu al căderii de apă nu se mai aude. Apoi a văzut că șuvoiul care se revărsa de obicei se transformase într-un fir subțirel. Ceilalți rezidenți s-au trezit dimineața următoare într-o liniște apăsătoare. Oamenii s-au îmbulzit înspre cascadă să vadă ce se întâmplă și au observat cu stupoare că mândrețea de cascadă, simbolul întregii zone, se ofilise până aproape de dispariție. Nu doar mândria locală a avut de suferit, ci și o întreagă industrie care se baza pe debitul cascadei. Toate morile de apă și fabricile care funcționau datorită Niagarei s-au oprit.

Buffalo – cel mai apropiat oraș mare – era la o distanță de trei ore, chiar în situațiile excepționale când trenul ajungea la timp. În cele din urmă, însă, tot dinspre Buffalo a venit vestea care explica fenomenul, și anume faptul că o acumulare de gheață blocase gura râului, fără nicio legătură cu Apocalipsa.

Deși era foarte periculos, pentru că nu se știa când ar putea apa să pornească din nou, câțiva oameni cu inițiativă s-au gândit să folosească prilejul pentru a face ceva util. Vapoarele turistice care duceau curioșii să admire cascada, erau nevoite să ocolească mereu niște bolovani uriași de pe fundul râului, care ar fi avariat grav vasul. Acum era momentul ideal de a plasa explozibili care să mărunțească pietrele, asigurând, pentru viitor, o navigare liniștită, ceea ce s-a și întâmplat.

Într-un final, natura a decis să pună capăt acestei situații tensionate. În noaptea de 31 martie, temperatura a crescut la 16° Celsius, vântul și-a schimbat direcția, iar barajul de gheață a fost spart de apele care au acoperit din nou prăpastia Niagarei, spre bucuria și ușurarea tuturor. Un zid de apă s-a revărsat ascunzând din nou partea invizibilă, care a fost expusă într-un scurt moment istoric. Viața a revenit la normal.

Vântul, nu temperatura, reprezintă principalul factor care controlează nivelul apei din râul Niagara. Un vânt dinspre Sud-Vest, care bate cu viteze între 40 și 80 de km/oră poate crește semnificativ nivelul apei în partea estică a lacului, cu până la 2 metri. Râul Niagara poate prelua doar 2% din volumul de gheață din lac, restul rămânând acolo până se topește în primăvară.

Râul Niagara nu îngheață, și nici cascada, în cea mai mare parte a ei, datorită volumului și vitezei apei. Doar partea numită American Falls, prin care trece o cantitate mai mică de apă poate îngheța. Au fost înregistrate șase situații când diminuarea debitului, asociată cu scăderea drastică a temperaturilor a condus la înghețul căderii de apă, pe această porțiune.

Au existat ulterior câteva situații în care oamenii au intervenit și au redirecționat cursul apei pentru efectuarea unor lucrări de întreținere sau pentru studii științifice. În prezent, 50% din puterea generată de căderea de apă a Niagarei este utilizată pentru producerea energiei electrice, pentru consum casnic și industrial. Putem avea natura de partea noastră, atâta vreme cât respectăm puterea ei și suntem conștienți de faptul că este imprevizibilă.